November 16

Povestile pe care ni le spunem in pandemie

Flexibilitate psihologica

0  comments

In randurile urmatoare o sa povestesc ce-am patit zilele astea.
Daca stai pana la final o sa intelegi dintr-un alt unghi cum perceptia ne coloreaza lumea.
Viata are uneori o ironie fina.
Ne scoate in fata ocazii de a invata iar si iar.
O face exact acolo unde avem resurse suficiente pentru a invata.

Povestea incepe in mijlocul primului atelier "Bine cu capul in pandemie".

Dupa prima ora din atelier acord 5 minute de pauza tuturor participantilor.
Scopul era sa ne miscam putin ca sa ne destindem dupa o ora petrecuta in fata ecranelor.
Ies din camera si merg catre living.
Acolo dau de mama prietenei mele.
Cand intru intr-o camera scanez aproape instantaneu limbajul corpului oamenilor prezenti.
Mi-a intrat in reflex.
Imi dau seama instantaneu ca ceva s-a intamplat.
Imi spune ca prietena mea a venit de la serviciu si i-au iesit rezultatele la testul Covid-19. Era pozitiva.

Imi pica fata.
Mintea incepe sa faca rationamente.
"Ce-ar fi mai bine sa fac acum? Sa intrerup atelierul sau sa merg sa o consolez? Oare si eu sunt pozitiv? Evident ca da. Si acum ce fac?" Ba chiar se pregateau niste judecati "Bine ca inveti tu oamenii cum sa stea bine cu capul, si iata cum te-ai agitat".
Doar ca o parte din mine care e mereu prezenta observa tot procesul asta si vede ca desi aveam gandurile astea, in fapt eram foarte, foarte calm.
Asadar gandurile si judecatile n-aveau legatura cu ceea ce simteam aici si acum.
Insa ele erau o reflexie a modului in care m-am agitat ani de zile la orice stire neprevazuta.

Merg pana in camera sa vad cum e prietena mea si ma prind ca e relativ stabila.
Imi spune sa intrerup atelierul ca e cel mai nepotrivit moment.
Ii explic ca inteleg ce simte.
In acelasi timp si atelierul e important pentru mine. Mai avem o ora si apoi o sa fiu alaturi de ea.

Acum era mai important sa duc treaba la bun sfarsit.
Evident ca daca atelierul ar fi necesitat 8 ore din partea mea, atunci alegeam altfel.
Insa parea un compromis bun.
De ce sa ma ingrijorez despre propria pozitivitate sau despre alte scenarii in legatura cu viitorul?
Practic m-am conectat la prezent.
Aici si acum amandoi suntem bine.
Tot ce a aparut este un diagnostic.
O ora in plus sau in minus nu schimba nimic.
Asta a fost interpretarea rationala a claritatii de fundal.

Revin la curs si il duc la bun sfarsit. Parca problema deja disparuse.
Am fost atat de focalizat pe ce era nevoie acolo in curs, incat am uitat de povestea asta timp de o ora.
E ceea ce psihologii numesc Flow state.

Apoi dupa curs, am inceput sa ma gandesc la consecinte.
Am vazut ca ea era ok. Deja faceau glume cu prietenii pe Whatsapp.
Apoi m-am intors la mine: "Oare cu cine m-am intalnit? Pe cine trebuie sa anunt? Ar trebui sa ma testez maine. Oare o fi dificila boala asta? Cum o sa ma simt?"
Capul imi vajaia.
Pana cand la un moment dat partea din mine care are mereu claritate a luat controlul.
Am incetat sa mai amplific aceste ganduri si m-am concentrat pe aici si acum.

Am inceput sa-mi anunt prietenii si persoanele apropiate.
I-am anuntat pe cei cu care am intrat in contact si stiam ca pot duce vestea.
Pe cei despre care stiam ca nu o pot duce nu i-am anuntat pana cand nu aveam rezultatele testului.
In fond ma simteam bine, dar acest diagnostic ma contrazicea.
Doua zile mi-am studiat toate reactiile in fata bolii, neuitand sa consult din cand in cand prezentul.
Uneori o luam razna plecand pe firul unor scenarii, apoi reveneam in prezent.
Obiceiul de a fi prezent se antreneaza cu fiecare ocazie.
N-am cunoscut pe nimeni sa fie prezent 100% din timp.
De fiecare data pierdem contactul cu prezentul si apoi revenim la el.
Chiar si contactul asta cu prezentul uneori are niste supozitii nespuse in el.
Niste povesti in care credem si dau un sens realitatii noastre.
Cam ca in poza de mai jos.

Hai sa vedem o posibila interpretare. 
E un desen pe care l-am facut spontan mai devreme.
In partea de jos avem realitatea asa cum e.
In partea de sus avem ceea ce eu numesc claritate interioara. Aceasta claritate este non-verbala. Suntem in contact cu ea mai degraba prin ceea ce simtim direct, decat prin intermediul a ceea ce gandim sau prin emotiile noastre. Subliniez aici diferenta. Emotiile si ceea ce simtim sunt lucruri diferite, insa adesea confundam una cu alta din lipsa claritatii.

Intre claritate si realitate apare "un zgomot" format dintr-un amalgam de ganduri si emotii. 
Aici sunt toate informatiile noastre. Aici e identitatea noastra si tot ce am trait. 
Tot istoricul, toate fricile, obsesiile si tot ceea ce ne place si iubim. Linia fina cu mov este povestea pe care ne-o spunem in fiecare moment
Observi ca uneori e mai aproape de realitate, iar alteori nu. 
Realitatea nu e constanta si nici liniara, insa as fi complicat si mai mult desenul. 
E simplificat, dar nu prea simplificat.

Realitatea si povestile noastre merg oarecum paralel. 
Din cand in cand avem contacte directe cu realitea asa cum e. 
Atunci pentru o vreme povestile noastre sunt suspendate sau daca exista sunt aliniate perfect cu realitatea.
Deoarece realitatea e in continua schimbare, povestile noastre de obicei sunt in urma. 
Ca un comentator al unui meci care descrie ce se intampla dar nu poate sa o faca decat dupa ce faptele s-au intamplat.
Practic povestile noastre deja sunt in trecut.
Realitatea prezentului e suspendata intre trecut si viitor.

Am petrecut toate aceste doua zile ca si cum rezultatul ar fi pozitiv. 
Am vazut reactiile oamenilor. 
Dar despre asta in alt articol.
Apoi a venit testul.

Ce sa vezi? Desi am petrecut ore in sir in aceeasi camera cu prietena mea, eu am iesit negativ.
Mintii mele ii vine greu sa se desparta de diagnosticul pozitiv.
Practic am bagat-o fara sa vreau intr-un roller coaster emotional.

Mi-am dat seama insa ca dincolo de diagnostice, singura realitate era cea a ceea ce simt aici si acum.
La ora la care scriu au trecut 6 zile de cand s-a testat prietena mea si inca n-am nici un simptom.
Inca nu-mi vine sa cred ca sunt negativ. 
Atat de puternice sunt convingerile ca "n-ai cum sa-l ratezi daca te expui la el".
Am spus aceasta poveste pentru a te invita sa vezi cum actioneaza povestile pe care ti le spui asupra ta. 
Nu este o invitatie sa lasi garda jos in privinta virusului sau de a-l minimiza. E clar ca sunt multe necunoscute si factori specifici fiecarei persoane.

Nu e nevoie sa renunti la povesti sau sa le inlocuiesti cu alte povesti, ci doar sa observi. 
Acest obicei de a observa, in timp, produce claritate si detasare. 
Aceasta claritate iti va modifica si povestile pe care ti le spui si le va aduce mai aproape de realitate.
Detasarea nu inseamna ca nu o sa mai simti lucruri.
Ci te va ajuta sa te imprietenesti cu ceea ce simti si sa vezi clar ce e realitate si ce e poveste.
Iar apoi vei lua cele mai bune decizii in fiecare moment.
Aceasta parte din noi e ca un GPS intern. 
Il avem toti, insa adesea lasam povestile sa ii acopere vocea. 
E ca si cum nu auzim ce spune Waze-ul deoarece muzica din masina e prea tare.


S-ar putea sa-ti placa si alte articole:

Stresul este de un real ajutor

Traim realitate sau fictiune?

Cele 3 ingrediente ale flexibilitatii psihologice – partea a doua

Spune-mi parerea ta

Your email address will not be published. Required fields are marked

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}