De curand a avut loc un eveniment care a impartit societatea in doua tabere pe care le vom analiza astazi. Un copil moare intr-un parc, atacat de niste caini fara stapan. Societatea avand nevoie de pozitionare, are doua opinii: unii sunt de parere ca maidanezii ar trebui eutanasiati, iar ceilalti ca ar trebui sa fie ocrotiti, eventual lasati asa cum sunt. Sa le analizam pe rand:
Tabara “Maidanezii trebuie sa moara cu orice pret”:
De fiecare data cand gasim in exterior sursa nefericirii noastre, inseamana ca ne-am deconectat de noi insine. In acest caz deodata maidanezii au devenit amenintarea suprema din exterior, sursa nefericirii. Practic tu maidanezule pentru ca existi si ai omorat un om, meriti acelasi lucru. Ma intreb oare cati din aceasta tabara ar avea curaj sa aplice chiar ei pedeapsa capitala? Probabil unii da si altii nu. Acei care nu ar avea curajul sa aplice pedeapsa, muta responsabilitatea in seama altcuiva sa rezolve problema propriei nefericiri. Cei care ar aplica pedeapsa, din atata lipsa de iubire de sine simt nevoia sa refuleze violent undeva, sperand ca vor fi mai impliniti. Oare daca in locul cainilor era un om, mai aveam acelasi linsaj asupra lui? Poate doar teoretic…Practic ne e mai usor sa atacam un caine, tot din propria frica, deoarece acesta nu are cum sa se apere.
Tabara “Maidanezii trebuie protejati cu orice pret”
In aceasta tabara avem un alt soi de personaje. Oameni care isi identifica sursa fericirii in exterior. Fiind dezamagiti de relatii personale cu alti oameni, se considera incapabili de a receptiona iubire din partea acestora. Atunci aleg dragostea necuvantatoarelor, doar ele pot oferi o iubire neconditionata. Undeva in subconstient si-au spus cel putin odata: “voi oamenilor nu sunteti capabili sa ma iubiti, poate nu merit iubirea voastra, asa ca ma atasez de caini pentru ca ei ma pot iubi neconditionat asa cum sunt eu”. In momentul in care am spus asta suntem orbiti de faptul ca de fapt chiar noi ne condamnam pentru ceea ce suntem si nu ne iubim pe noi.
Pana ambele tabere nu isi vor fi rezolvat problema acceptarii de sine, nu vor imprastia in afara decat ostilitate. Intotdeauna vor vedea dusmanul in celalalt. Oare unde este tabara care vede lucrul exact asa cum este: “Probabil un copil a fost omorat de un caine”? Atunci cand ne vom ridica deasupra problemelor fara a le judeca valoarea – buna sau rea – abia atunci vor aparea solutiile. Pana atunci suntem doar intr-un razboi unii cu ceilalti, iar “problema” nu se va solutiona.