Acum cateva zile veneam de pe Valea Prahovei.
Ca de obicei, aglomeratie ca la balamuc…
Condusul este pentru mine, una din ocaziile cele mai bune pentru meditatie in actiune.
Astfel mi-a venit in minte urmatoarea imagine.
Cum ar fi daca ne-am comporta mai mult ca drumul pe care mergem decat ca un sofer?
Din pozitia soferului am vrea sa controlam tot traficul.
Atunci cand e aglomeratie, am vrea sa nu mai fie nici o masina.
Dar oare ce crede drumul?
Drumul sta linistit si poarta masinile care vin si pleaca pe el…
Cateodata mai apar gropi, alteori apar oameni care sa il peticeasca…
Dupa multi ani unele drumuri se extind, iar intr-un final se inchid.
Cu toate astea drumul sta linistit si poarta masinile care vin si pleaca zi de zi…
Aceasta e o metafora foarte buna pentru a intelege natura psihologiei noastre.
Daca masinile ar fi gandurile, atunci atitudinea drumului e de fapt starea noastra naturala de fiinte constiente.
Masinile vin si pleaca.
Drumul sta in liniste.
Cu toate astea de cele mai multe ori noi ne identificam cu soferul, care ar vrea sa controleze masinile.
Participantul sufera, se agita, e suparat pe ceea ce este.
Prima conditie pentru a intra in contact cu aceasta zona este sa lasam gandurile sa plece libere.
In societatea moderna este atat de nenatural sa facem asta.
Ne incarcam cu rationamente peste rationamente, ganduri despre ganduri.
Traim in minte.
Daca am lasa gandurile sa plece, am intalni linistea.
Si abia in acea liniste, poate sa rasara o voce mica, a intuitiei.
Pe masura ce pastram liniste in minte, vocea se aude din ce in ce mai tare.
Pe masura ce stam in liniste, suntem in contact cu o forma de inteligenta mai mare.
Experimentez acest contact de fiecare data cand “imi vin idei noi”.
Aceste idei au o energie aparte, vin cu un entuziasm diferit.
Imi e foarte dificil atunci cand zgomotul mental e mare, sa diferentiez intre Creatie si propriul ego.
Totusi pe masura ce am cunoscut linistea, apare si o cunoastere interioara a diferentelor.
Cele mai dificile sunt judecatile de sine.
Dar pe fond, inainte de a primi o reactie din partea mea, totul apare mai intai sub forma unor ganduri.
Acolo imediat dupa ce au aparut, acolo decizia ne apartine.
Le urmam sau nu?
Ne-am obisnuit aproape in mod automat sa dam credit gandurilor.
Nu e obligatoriu sa le transformam in actiuni, insa de cele mai multe ori asta facem, mai ales cu gandurile negative.
Atunci cand ceva nu merge bine, fara exceptie, m-am surprins dand energie ideilor nepotrivite.
Dam realitate gandurilor si ne construim singuri lumea in care traim.
Insa daca ne-am comporta mai mult ca drumul…
Este un act de grija fata de noi.
Insa din pacate am fost educati sa facem opusul, sa gandim, sa alegem “corect”, sa nu gresim.
Orice comportament nou se instaleaza prin exercitiu.
Pentru mine meditatia a insemnat exersarea obiceiului de a lasa gandurile sa plece.
Cu toate astea stiu ca intr-o buna zi, drumul meu va fi inchis si vor aparea alte si alte drumuri cu masinile si soferii lor.
Care e drumul tau? Cand vei intra in contact cu el?
PS: Daca iti plac ideile mele, te astept la urmatorul workshop pe tema stresului la serviciu. Mai multe detalii aici.