November 10

Ce-am invatat din ultimul meu accident de avion

Atacul de panica

6  comments

6:30 dimineata.
Afara e inca intuneric.
Am decolat de pe Otopeni de 15 minute.
Stau cu nasul intr-o carte despre trasarea de granite sanatoase intre parinti si copii.
Ignor practic tot ce se intampla in jur, cand incepe circul
Am nimerit pe coada.
Penultimul rand din 40 de randuri.
Se aude mai intai un trosnit.
Imi atrage atentia, dar imi zic “eh se mai intampla, avioanele astea…”
Se aprinde semnalul de centuri…
“Traversam o zona cu turbulente” – se aude vocea calma a stewardesei.
Eu imi vad de cartea mea.
Am sute de ore de zbor si stiu ca se mai intampla din cand in cand.
Apoi uriasul incepe sa tremure
Imi simt inima cum incepe sa imi bata tare.
N-am de lucru si ridic nasu’ din carte.
Oricum nu ma mai pot concentra.
Vad cum uriasul se zbate precum un peste pe uscat.
Iar de pe coada avionului, zici ca am loc in randul intai la un spectacol horor.
Imi amintesc de primul zbor.
Si ala a fost tot asa nasol.
Zburam la Viena prin 2005-2006 cand uriasul de atunci se zbatea in sus si in jus.
Bestia de acum, se zbatea pe orizontala stanga dreapta si din cand in cand parca dadea din aripi.
Sunete…nu mai zic.

Incep sa studiez oamenii din jur.
In dreapta mea unu’ injura “mortii matii de…”.
Ma uit mai atent, avea o fata crispata de zici ca avea nevoie la veceu.
De fapt se si uita in directia aia parca asteptand o minune…
Bestia isi vedea in continuare de vibratii.
Ma mai uit in stanga mea. Un nene obosit de munca, avea palme de-alea de agricultor, dormea dus.
Imi zic in gand “cum or dormi nene unii ca niste prunci si noi stam si ne agitam aici…ce stam si ne agitam…cred ca numai mie mi-e frica…”.
Altii au niste figuri sobre, cine stie ce e in mintea lor…
Apoi imi amintesc de amicul meu care a ratat zborul.
“Norocosul…asta e…mi se intampla doar mie…”
Momentele astea in care nu controlezi situatia te fac sa fii modest.
Deja privesc haotic si incerc sa ma agat de-o speranta.
Stewardesele, ce fete frumoase…
Toate patru baleteaza de colo colo incercand sa linisteasca alti slabi de inger.
Ma simt ca o marioneta cu ochii intorsi spre interior, atent doar la cum sa-mi controlez frica.
Deodata imi amintesc ce ii invatam pe oameni in terapie.
Unul dintre exercitii presupune sa iti imaginezi cel mai cumplit scenariu.
Da, chiar atunci cand se intampla nenorocirea.
M-am dus direct in Balotesti.
Am vazut stirile anuntand necazul.
Am murit.
Regrete? Nimic. Sunt un om impacat. Cu bune si cu rele.
Am divortat si am o fetita. E pe maini bune.
Singurul lucru care m-a sfasiat a fost durerea fetitei mele care ar trebui sa traiasca fara tata.
Mi-am amintit de o fraza din terapie care mi-a recontextualizat divortul.
“Cum sa o las eu singura”, am intrebat.
“Un copil cu parintii divortati, nu este un copil fara parinti”, a venit raspunsul.
“Asa e, nu e ca si cum am murit, dar tot e un pas greu de facut”
Revin la filmul dezastrului…
Mai am proiecte neterminate in diverse domenii.
Sigur are cine sa le duca mai departe, iar altele vor muri odata cu mine…
Apoi imi vin in gand cuvintele lui Tolle dintr-o anecdota, “God hasn’t finished with me yet” – “Dumnezeu n-a terminat inca treaba cu mine”.
Asta ma linisteste complet.
Apoi aud cuvintele profesorului Nardone, cel de la care am invatat cum sa lucram cu atacurile de panica.
“La paura evitata diventa timor panico, la paura guardata in faccia diventa coraggio”
“Frica evitata devine panica, frica privita in fata devine curaj”
Iar apoi profesorul in stilul sau inconfundabil, continua spunandu-ne ca…
“Daca vrei sa opresti un foc, mai pune pe el niste lemne”
Ce paradox!
Din punct de vedere perceptiv, frica este combatuta mai bine, generand o frica si mai mare.
In acel moment practic nu te mai opui fricii si o lasi sa existe asa cum e.
E ca si cum te agati de un accelerat si vezi pe urma unde te duce.
Suntem invatati sa controlam situatiile neplacute opunandu-ne, vrand sa scapam de ele sau vrand sa le controlam.
Cautam solutii in aceleasi moduri in care am cautat inainte, dar asteptam rezultate diferite.
Asta e definita nebuniei.
Intre timp constat ca am urmat invitatia uriasului sa dansam impreuna.
Ritmul muzicii era dat de tacanitul motoarelor fortate la maxim.
Dansam impreuna 20 de minute, eu si avionul ca doi indragostiti de viata…
Dupa un timp totul revine la normal, iar inima mea e linistita cu mult inainte de final.
Turbulentele astea sunt exact ca gandurile, vin si trec.
Mi-am zis “Majoritatea accidentelor sunt mai mult in capul nostru!” si mi-am reluat curios cartea.

PS: ca sa inchei intr-o nota vesela, multumesc capitanului care a facut posibila publicarea acestui articol:)
PPS: daca ai probleme cu atacurile de panica, lasa-mi un comentariu si iti voi recomanda un psihoterapeut care te poate ajuta.

S-ar putea sa-ti placa si alte articole:

SaaS vs One-time-fee

SaaS vs One-time-fee

Spune-mi parerea ta

Monica Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked

  1. Buna, sunt Monica, te urmaresc de ceva vreme.Ti-am lasat acest coment, pentru ca sunt intr-o perioada a vietii cu niste turbulente, si poate m-ai putea ajuta sa trec peste ele mai usor.

    Multumesc,
    Monica

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}