O zi obisnuita de miercuri la birou…
Colegul meu intra grabit in bucatarie (as vrea eu sa fiu bucatar, dar nu…)
“Avem o problema! Sa vedem cum naiba o mai rezolvam pe-asta”
Imi povesteste despre ce este vorba.
Un client de-al nostru are nevoie sa inventeze niste roti patrate.
Ar fi bine ca aceste roti sa mearga mai rapid decat rotile rotunde.
Ah si daca se poate sa fie gata ieri!
Bun venit in viata unei firme de software…
“Hm, n-am idee…” – ii spun invartindu-ma in cerc, nervos…
Mintea imi zboara…
Adeseori mintea imi zboara unde vrea ea.
Imi amintesc ceva de acum 20 de ani…
Imi spun “Oau, suntem oameni mari, am inceput sa avem amintiri de acum douaj’ de ani”
Acum douaj’ de ani, undeva in Pitesti, eram amandoi in biroul tatalui sau.
Chiulisem de la niste ore prin liceu…
Baieti fiind la clasa de info, ce sa facem?
Am fugit la ta’su la birou, ca sa ne jucam pe calculator.
Era smecher calculatorul: un 386 obosit, dar la vremea aia pt noi era un OZN.
Ne simteam in biroul ala ca la bordul unei nave…comuniste…
Dialogul era asemanator…
“Cum naiba ajungem la iesire?”
Jucam Prince of Persia, un joc cu un print care salveaza printese si omoara turci cu sabia.
Daca ai copilarit in anii 90, ar trebui sa fi auzit de el…
Clasic…
Incepem sa presupunem care ar fi cea mai buna cale de iesire.
Jucam pe rand si incercam sa batem nenorocitii de turci care pazeau castelul.
Nu reusim…
In jocuri oricum ai mai multe sanse…
Atunci au fost primele dati in care am invatat un principiu de baza pentru mine: “daca vrei ceva, actioneaza, iar si iar si intr-un final vei ajunge la destinatie”
Dar cati dintre noi nu abandoneaza, uneori chiar inainte de a incerca ceva?
Cand ma uit la ceas si imi dau seama ca au trecut deja 3 ore de cand eram acolo…
Se dusese si mama orei de la care chiulisem.
Timpul zbura ca un nemernic…asa imi spusese mama ca zboara timpul dupa 30 de ani…
Daca ar mai trai, as contrazice-o.
Timpul meu trece greu.
In fine.
Era opt jumate seara si eu trebuia sa fiu acasa de multa vreme.
“Hai ca o intind, ca ai mei cred ca sunt fierti!”
Plec spre casa.
Acolo, dupa ce mananc, mai bag o ora de Nintendo…
Il primisem cadou de la niste fini de la Bucuresti prin ’93.
Am fost ani de zile vedeta blocului…
Sa ai Nintendo pe vremea aia era un fel de…
Nu stiu cum sa compar cu ceva din zilele noastre…
Pe Nintendo jocurile erau mai calme.
L-am rupt pe Super Mario iar si iar.
Invatasem toate labirinturile pe de rost, toate secretele…
Mintea zboara adesea unde vrea ea, dar putem reveni oricand la prezent.
Ce legatura au aceste amintiri cu problema mea de azi din birou?
Am fost obsedati de jocuri…
Jucam in nestire, eram cufundati in povestile alea mai ceva ca o gospodina in telenovele (da, da, alea cu Marimar)
Pe undeva era si o evadare din familia pe care nu o intelegeam, dar despre asta alta data…
Am avut norocul sa am contact cu lumea asta undeva la 12 ani.
Pana pe la 18 ani m-am jucat in nestire…
Apoi am ajuns la facultate si am inceput sa ma joc cu lucruri reale.
La 21 de ani porneam alaturi de omul asta propria noastra firma.
Rezolvarea de probleme ne-a definit pe amandoi.
La fel si toleranta la esec si ambitia si cate si mai cate…
Aud des parinti ingrijorati ca odraselele stau pe calculator toata ziua.
Daca se joaca, asta poate fi si un lucru bun.
De exemplu, o cercetare a Universitatii din North Carolina arata faptul ca jocurile imbunatatesc atentia, orientarea spatiala si abilitatile de rezolvare de probleme.
Eu sunt un exemplu viu, iar ca mine suntem sute, doar cunoscuti de ai mei.
Iar asta nu e singura cercetare in aceasta directie.
Mai multe meta-analize (studii despre studii) despre eventuala instigare la violenta a jocurilor, arata o influenta de maxim 1%, ceea ce in stiintele sociale este neglijabil.
O mare parte din modul in care functionam este bazat pe obiceiuri.
Jocurile pe calculator dezvolta obiceiul cautarii de solutii si al tolerantei la esec.
Atunci cand te joci, incerci o idee…
Daca esuezi, cauti alta…
Daca a functionat, mergi mai departe.
Acum dupa 20 de ani, iata-ma in birou alaturi de colegul meu, aplicand aceleasi obiceiuri…
Privim viata ca pe un joc…
Incercam idei noi, iar si iar…
Ne dam voie sa esuam.
Doar cine nu incearca nimic, nu esueaza.
Uneori si castigam…
Destul de des!
Asadar cele 4 motive pentru care ar fi bine sa lasi copiii sa se joace sunt:
– jocurile dezvolta atentia
– jocurile dezvolta orientarea spatiala
– jocurile dezvolta abilitatile de rezolvare de probleme
– al patrulea motiv este ca nu am mai cautat, dar stiu ca ti-am starnit curiozitatea cu titlul meu:)
Te-ai gandit oare ca omul care astazi omoara turci pe calculator, ca sa salveze printese, maine va rezolva probleme complexe?
O parte din ceea ce sunt, se datoreaza faptului ca m-am jucat…
Mult!
PS: Cercetarea de care vorbeam o poti gasi aici